Bistrita Folk 2006 - Gala Laureatilor:

Stimată doamnă Marcela Saftiuc, de ce muzica românească, de ce muzica folk?

De ce muzica românească? Fiindcă suntem români, deci mi se pare normal să avem o formă de expresie muzicală...De ce muzica folk? Termenul de folk mi s-a părut întotdeuna impropriu, eu cred că a fost un termen care a fost influenţat de muzica folk americană, de Bob Dylan şi Joan Baez. Dar, sigur, folkul românesc nu este un gen muzical lipsit de nuanţe, de originalitate. Dacă stau să mă gândesc, o parte dintre noi, eu, Mircea Florian, bunăoară, am adaptat unele piese după sensibilitatea noastră de atunci, nişte piese din folclorul românesc. Mie îmi place să ascult muzică populară românească şi o ascult cu plăcere şi la Paris. Folkul s-a numit şi muzică tânără...Acum, fie vorba între noi, nu mai suntem de mult tineri, dar nu am complexe, fiindcă şi Mick Jagger, şi Phil Collins cântă foarte bine la vârsta lor! Am glumit, n-am pretenţia să mă asemui cu ei. Muzica tânără era muzica prin care se exprima o generaţie, era o formă tânără de expresie, de fapt. Tânără în sensul că parcurgea un drum care nu mai fusese străbătut, era inovator, cu spirit inovator. Cred că a fost lucrul esenţial pe care cântăreţii din generaţia mea l-au adus în muzica românească, în general.

Practic, ce are muzica folk special în comparaţie cu celelalte genuri muzicale?

Nu ştiu ce are, ştiu ce ar trebui să aibă. Ce ar trebui să aibă este a fi total în cântec, a fi autentic. Autenticitatea este, probabil, dimensiunea esenţială a acestei muzici, este şi motivul pentru care se poate cânta o piesă acompaniată doar de o simplă chitară, fără nici un fel de artificiu tehnic. Dar această piesă trebuie să fie adevărată, să existe unitate între text şi linia melodică. Muzica folk, aşa cum am înţeles-o eu, este expresia unei individualităţi. Important este ca această individualitate să fie autentică în expresia ei muzicală. Am ascultat la Bistriţa câţiva tineri şi m-am bucurat că încearcă altceva, în funcţie de sensibilitatea lor. Este un lucru bun, pentru că mi s-ar părea foarte trist să meargă pe aceleaşi căi bătătorite. Ar fi o negare a spiritului inovator al folkului.

Muzica folk s-a născut şi la Cluj, datorită Marcelei Saftiuc!

Folkul feminin s-a născut la Cluj. În momentul în care eu, proaspăt lansată la Cluj, studentă în anul întâi, am participat la un Festival organizat la Bucureşti, la Club A, am avut plăcuta surpriză să ascult cântăreţi deja consacraţi, cum erau Mircea Florian, Nicu Vladimir, Mihai Diaconescu. Ei deja cântau ceea ce s-a numit folk. Împreună formam deja o expresie aparte, aveam o priză nemaipomenită la public, eram cunoscuţi şi aşteptaţi peste tot în ţară.

Ce să înţeleg, că Marcela Saftiuc a ajuns la muzica folk sau că muzica folk a ajuns la Marcela Saftiuc?

Nu ştiu, cred că eu am ajuns la muzica folk dintr-o necesitate interioară. Voiam să exprim altceva decât ceea ce se auzea pe undele radio. Nu neg, există şi muzică uşoară de bună calitate, dar nu mi se părea că este ceea ce noi am putea să facem. Muzica folk s-a născut şi din protestul nostru împotriva unor forme muzicale care nu ni se mai potriveau. E frumos să vorbeşti despre dragoste, dar dacă o faci la modul banal, este prea puţin. Nu a fost opţiunea mea, fiindcă mi se părea că ceea ce am de spus trebuie să spun şi prin cuvintele mele, chiar dacă sunt mai modeste şi poate că nu se ridică la un nivel de poezie...Însă acelaşi lucru l-a simţit şi Mircea Florian, de exemplu, care şi-a compus şi el textele. Au fost curente, opţiuni diferite. Mi-am dat seama că nu are foarte mare importanţă pe versurile cui cânţi, important este ca piesa să fie autentică, să transmită un mesaj...

Clujul anilor 70... Toată lumea vorbeşte despre acea perioada ca despre vremuri care nu se mai întorc niciodată, vremuri unice, inegalabile. Ce se întâmpla pe atunci în Cluj?

Nu se întâmpla nimic, timpul este unic în fiecare moment, atunci ca şi acum. Dacă există nostalgii de acest tip, eu personal nu le am. Consider că atunci aveam ceva de spus şi aveam privilegiul să fac ceva în acest sens şi l-am făcut, l-am spus, nu eram singura, ca mine erau mulţi. Ce era foarte frumos era că eram tineri şi că ne întâlneam cântăreţi şi poeţi în deplină egalitate şi se creea o formă de emulaţie intelectuală rară, nu ştiu dacă mai există în ziua de astăzi, dar atunci exista şi am avut norocul să o trăim. Dar sunt convinsă că acum există alte forme de întâlnire.

Cred că tocmai această atmosferă o regretă generaţiile mai în vârstă, dar şi generaţiile tinere. Aţi plecat din Cluj într-un moment în care nimeni nu se aştepta.

Da, nici măcar eu nu m-am aşteptat. Soţul meu şi-a făcut un dosar, era asistent la studenţi străini, la Facultatea de filologie, şi-a făcut un dosar pentru doctorat în străinătate, fiind profesori de franceză amândoi a ales Franţa, eu am făcut un dosar ca să-l însoţesc şi-a fost un an în care s-a dat un decret că nu se mai garantează posturile celor care pleacă la doctorate. Ca urmare, toţi cei care până atunci fuseseră înscrişi la doctorate şi-au retras dosarele. În această situaţie, Ministerul Învăţământului a făcut apel la cei care voiau să-şi asume acest risc. Or eu nu aveam foarte mult de pierdut, la ora aceea eram suplinitoare şi predam franceză la trei şcoli din Cluj, soţul meu era doar asistent, eram tineri şi am spus că ne asumăm acest risc şi aşa am plecat. Deci vă spun, am primit un telefon de la Bucureşti în care mi s-a spus, ştiţi aveţi această pregătire, aţi accepta să predaţi limba română la Lyon? Bineînţeles c-am spus da, ca urmare am predat limba română patru ani la Lyon, a fost o experienţă foarte interesantă, şi pentru mine, şi pentru studenţi, limba română în acea perioadă, la Lyon, era obligatorie pentru cei care îşi făceau primii doi ani de filologie în limba italiană, deci erau mulţi studenţi. Am predat limba română şi civilizaţia română. Eu care eram profesoară de franceză, aveam româna secundar, dar a trebuit să mă pregătesc pentru altă faţetă didactică. A fost o experienţă interesantă fiindcă aveam studenţi de vârsta mea, practic.

Plecând la Lyon, aţi renunţat la o carieră mai mult decât promiţătoare. Aveaţi deja un single la Electrecord, şi eraţi în pregătire cu al treilea...

Se scoseseră deja două discuri Electrecord şi aveam macheta pentru un al treilea, un disc mare de data aceasta care însă n-a mai apărut, fiindcă am plecat şi după aceea bănuiesc c-am fost interzisă pe unde. Nu mi-am pus niciodată problema cîntării, carierei mele în termeni de consacrare netă şi definitivă, probabil că aveam intuiţia încă de pe atunci că lucrurile, viaţa şi noi ne schimbăm şi că fiecărui moment trebuie să-i dai şansa să se împlinească sub oricare formă s-ar manifesta această împlinire. Mai trebuie să spun, totuşi, că la Lyon n-am uitat deloc cine sunt şi am cântat în festivaluri, am avut o emisiune radio, am făcut spectacole pentru studenţi şi mult mai mult am cântat la Paris, în momentul în care am părăsit Lyonul, am cântat mai mulţi ani în spectacole, în cafe-theatre, pe France Music, France Future, deci în mai multe locuri din Paris şi timp îndelungat.

Cum a fost receptat la paris un artist venit din România?

Receptat ca un artist exotic, fiindcă deşi cînd cântam in româneşte prezentam piesele în franceză, iar unele piese le-am adaptat şi le cântam direct în franceză, publicul era foarte receptiv, dar trebuie să spun că publicul meu era public francez, era foarte receptiv la acest tip de muzică, fiindcă era extrem de neaşteptat, şi ca linie melodică, şi ca text... Însă, atâta timp cât nu eşti promovat şi nu faci parte din show-biz este foarte greu, nu imposibil, este foarte greu să faci carieră şi să trăieşti din muzică, din munca ta, ca profesionist. Nu era imposibil, aş fi putut s-o fac, însă mi s-a părut că la un moment dat ar putea să devină prea limitativă, şi-atunci am făcut altceva, mi-am orientat viaţa altfel, cântând din când în când pentru plăcerea mea.

Cum aţi orientat-o altfel, ce-a făcut Marcela Saftiuc la Paris?

Am orientat-o altfel din nevoie, fiindcă eram profesoara de franceză şi deşi am avut o diplomă de studii superioare obţinută la Lyon, deci după studiile universitare, totuşi, nu puteam preda franceza, trebuia să-mi orientez cariera în aşa fel încât să pot să trăiesc. În România nu ne puteam întoarce, deci eram constrânşi, obligaţi să reuşim. Am făcut un curs de comerţ exterior pentru care am dat concurs, eram 20, eram singura străină, după care ni s-a spus că în comerţul exterior există un deficit de personal de nu ştiu câte sute de mii, nici unul nu şi-a găsit de lucru în comerţul exterior, după care printr-un accident să spun fericit am avut un contact cu un director de la o societate de traduceri, m-a angajat, întâi ca responsabilă comercială, după aceea imediat după trei săptămâni am fost promovată ca directoare comercială şi aşa am descoperit fibra comercială pe care o ignorasem total. Dacă eşti deschis la evenimente, poţi să-ţi descoperi lucruri pentru care nu te gândeasi niciodată că eşti pregătit. Asta este o bogăţie pe care ţi-o dă acest tip de libertate. În urmă cu 11 ani mi-am înfiinţat propria mea societate.

Mă gândesc că dacă rămâneaţi în România, după 90 v-aţi fi descoperit acest spirit comercial. Poate că astăzi aveaţi o casă de discuri, afaceri, o mulţime de albume...

Nu cred. Un defect al meu de care sunt conştientă este că nu fac lucrurile decât dacă sunt realmente obligată să le fac. Nu am un spirit întreprinzător şi o iniţiativă înnăscute. Dacă sunt obligată, le fac. Şi în momentul în care le fac, le fac cât pot eu de bine.

După 1990, Marcela Saftiuc a apărut pe diverse compilaţii, pe casete, pe CD-uri chiar. În schimb, n-a apărut cu un CD integral, scos de o casă de discuri serioasă.

Am fost o singură dată invitată să fac disc de către Fundaţia Phoenix de la Bucureşti, am făcut macheta, dar discul n-a mai apărut. Mi s-a explicat, adevărat sau nu, nu ştiu, că n-ar fi existat public sau nu mai există public şi audienţă pentru muzica folk. Or eu ce-am văzut în aceste două zile la Bistriţa infirmă total aceste afirmaţii. În principiu mi-aş dori să fac un disc, însă nu am timp să mă ocup şi de partea de marketing, de distribuţie, de vânzări. Eu pot să înregistrez, pot să-mi dau acordul, dar să mă ocup de toată partea administrativă nu.

Cu toate acestea, numele Marcelei Saftiuc, deşi sunteţi plecată din ţară de aproape 24 de ani, numele dvs. a circulat, la fel şi cântecele, mai ales celebrul "Fii lacrimilor tale". Care este povestea acestui cântec?

Este interesant... M-am întors în 94 prima oară în ţară, după 12 ani de absenţă... Ştiu că este un cântec care are o istorie, în sensul că este primul cântec religios care s-a dat pe undele radio în acea perioadă. Muzica şi refrenul le ştiam de la bunica mea, textul propriu-zis l-am compus eu şi l-am compus foarte rapid, a fost ca şi cum cineva mi-ar fi dictat, cred că l-am compus într-o jumătate de oră.

Cred că a fost un lucru extraordinar ca un cântec religios să fie rostit pe scenă şi mai ales difuzat la radio.

Da, era impresionant şi multă lume, inclusiv activiştii de partid care participau uneori la Cenaclul Flacăra îmi cereau să cânt acest cântec.

Ne întoarcem la Clujul anilor 70. Spuneam că aţi lăsat în urmă o carieră mai mult decât promiţătoare, dar şi o mulţime de prieteni, de prietenii...

Bineînţeles, este oraşul studenţiei mele...Dar nu pot să spun că mă leagă numai amintiri plăcute, dar îmi aduc aminte în acelaşi timp că nefiind clujeancă, trăiam cumva într-un circuit închis, printre colegele de cămin, printre prietene, Clujul este un oraş cu un anumit tip de mentalitate, nu te asimilezi foarte uşor dacă nu eşti clujean. Bineînţeles că după ce am devenit cunoscută, porţile mi s-au deschis mult mai repede şi mult mai larg, dar în primul an nu a fost deloc uşor.

Aţi spus că artiştii erau pe picior de egalitate cu scriitorii în locurile în care se întâlneau. care era atmosfera acelor întâlniri?

O, era o atmosferă de cântec, de vodcă, de poezie. Ne întâlneam unde ne întâlneam, faceam emisiuni...Mi-aduc aminte că erau şi radiouri străine care veneau şi ne înregistrau. Ne adunam la Mongolu, eram prieteni, un grup de prieteni care aveam în comun iubirea de muzică şi iubirea de poezie. Era destul, suficient.

Şi aţi rămas, sunt convins, prietenă cu mulţi dintre scriitorii clujeni!

Sigur că da, pe unii i-am reîntâlnit la Paris unde au fost în misiune, este cazul lui Ion Pop, al lui Horea Bădescu şi i-am revăzut cu plăcere.

Iar ceilalţi sper să fie fericiţi să vă găsească în paginile revistei Tribuna. Deşi aţi plecat de 24 de ani, sunt convins că nu aţi pierdut contactul cu viaţa artistică şi literară din ţară, mai ales din Cluj.

Da, am încercat...Acum prin internet sigur că se poate mult mai uşor, dar nu prea am timp să...navighez, fiindcă, din păcate, dar şi din fericire, trebuie să muncesc, însă recunosc cu modestie că soţul meu mă informează...Soţul meu (Vicenţiu Iluţiu, n.n.) care este jurnalist la Radio France Internationale, deci el este mult mai la curent şi mai în priză cu ce se întâmplă în România, are informaţii directe.

Ajung şi la inevitabila întrebare care i se pune unui român reîntors în ţară după multe vreme: cum se vede România de la Paris. Puteţi să ne-o spuneţi chiar şi prin percepţia jurnalistului Vicenţiu Iluţiu.

În general în Franţa se vorbeşte despre o altă ţară atunci când există ceva, un moment senzaţional. S-a vorbit foarte mult despre gripa aviară, de exemplu. România există în paginile revistelor în momentul în care se întâmplă ceva ieşit din comun şi mă rog, se mai scrie şi despre românii aflaţi în mod clandestin în Franţa, dar nu există un interes deosebit pentru România, ca de altfel nici pentru vreo altă ţară, decât în momentul în care se întâmplă, aşa cum spuneam, ceva senzaţional.

Ce mi-a scăpat? Ce aţi fi vrut să vă întreb şi n-am făcut-o?

Când o să mai cânt şi unde...

Consideraţi că v-am întrebat acum...

Cu ceva vreme în urmă am fost invitată să particip în luna august la un Festival, Folk-You, la mare, şi mă bucur de pe acum că voi revedea marea şi că îi voi asculta pe noii colegi de breaslă, fiindcă nu-i cunosc îndeajuns. Când vin în România pentru spectacole stau puţin timp şi nu am ocazia să-i ascult pe toţi.

Cât de des reuşiţi să vă întoarceţi acasa?

Nu e vorba că reuşesc sau nu...Este o obligaţie esenţială pentru mine, mă întorc cel puţin o dată pe an. Dar de foarte multe ori mă duc numai la Oneşti unde este mama şi fratele meu.

În 1984 v-aţi întors în ţară, după care aţi plecat din nou.

Da, m-am întors, după care am plecat şi am cerut azil politic, nu mai era cale de întoarcere.

N-aţi renunţat la cetăţenia română.

Nu, şi nu văd nici un motiv să renunţ. Francezii tolerează cele două cetăţenii. În familie, fata noastră vorbeşte perfect româneşte, vine cu drag în România şi se consideră româncă înainte de a fi franţuzoaică, deşi practic ea de la 3 ani trăieşte acolo. Crec că această situaţie corespunde cu ceea ce suntem: suntem români pentru că ne-am născut aici, avem rădăcinile aici, şi suntem francezi fiindcă trăim acolo.

O ultimă întrebare, de suflet. Cât de dragă vă mai este chitara?

Chitara mea îmi este foarte dragă, deşi acum m-am gândit că totuşi ar trebui să aplic o doză, fiindcă altfel am surprize...Este chitara mea de început, este chitara pe care am primit-o cadou în anii 70 şi la care ţin în mod deosebit. Întâmplător se numeşte Aria, care era pe vremuri Agenţia de Impresariat, dar n-are nici o legătură cu asta, chitara mea vine din Italia...

Vă mulţumesc! Deşi rămân cu regretul că n-am reuşit să aflu totul despre Marcela Saftiuc în aceste minute pe care mi le-aţi acordat.

Ai reuşit să afli totul despre tine, vreodată?!

Cred că n-am să reuşesc niciodată.

Ei, atunci suntem chit.

Mulţumesc!